În noaptea asta, o prietenă și-a lăsat sufletul la mine în toaletă. Nu, nu mă înțelege greșit. Și-a băut mințile pentru unul care a înșelat-o. Unul care i-a pus capac. Unul pentru care ar fi făcut orice.
M-am văzut parcă, în oglindă
Exact ca în filmele în care sufletul părăsește corpul, plutește deasupra și vede tot. A început seara distrându-se. S-a străduit prea tare să pară fericită. I-am luat toate paharele din mână până când am înțeles că nu ar trebui să mă mai bag. Am lăsat-o să-și facă ˝numărul˝, apoi am luat-o acasă. Am lăsat-o să-și fumeze țigara și am dus-o la baie.
Unii își varsă amarul plângand. Ea e altfel. Și-a dat duhul acolo, timp în care eu mă demachiam și îi mai povesteam una alta. Ea nu e genul de om pe care să îl iei în brațe și să îl minți că totul va fi bine. Pentru că ea e conștientă că NU va fi. Nici eu nu sunt de părere că un ajutor de nădejde ar fi compasiunea. Exclus.
Nu merită
Mă uitam la ea cum se chinuie și mă gândeam că, în urmă cu ceva timp eram eu în locul ei. Mi-am dat seama, încă o dată, că nu merită. Oamenii dezamăgesc. Punct. Ajungi să te simți ne-om. Dar n-ai decât să te aduni și să pleci mai departe. Din dragostea asta ieftină nu se moare.
De când o știu e puternică, azi n-a mai putut. Astăzi e un eșec. O chestie neajutorată care plânge în baie. O las. Mâine o pun pe picioare. O cafea tare, o supă și două palme. O să-i treacă. Amintirea, în schimb, rămâne. Probabil ea nu o să țină minte prea mult.
Eu da. Pentru ca ea, eram eu. Mă uitam la ea și mă vedeam pe mine când am renunțat. Mă uitam la ea și mă vedeam pe mine atunci când mi s-a rupt inima în două. Mă uitam la ea când n-am mai putut să mă uit… la mine.