Există două tipuri de oameni care pleacă. Unii care îți lasă un gust amar, alții după care trebuie să scuipi. Sau chiar să vomiți. Ca să îți treacă. Există oameni care pleacă, dar au sufletul praf. Există oameni care pleacă și nu simt nimic.
În idealismul meu prostesc, am avut impresia că și ăia care dezertează forțat, o fac cu o oarecare părere de rău, cu dor, cu o lacrimă în colțul ochiului. Cred că m-am uitat la prea multe filme proaste, cu buget redus.
Sau nu am reușit să învăț până acum faptul că oamenii nu au sentimente. Ei se folosesc de ceilalți ca și cum ar fi obiecte. Apoi, când își termină treaba, îi aruncă.
Nu mi-a răspuns
L-am întrebat dacă lui îi este vreodată dor. Am primit tăcere. Atunci am avut un flash. Mi-am amintit de toate momentele în care spunea că are nevoie să discute cu cineva și am fost acolo.
De momentele în care spunea că vrea să stau cu el, ca așa se simte mai bine… am fost acolo. De momentele în care voia să îl țin în brațe și atât… da. De fiecare dată am fost acolo. Chiar și atunci când nu mi-a cerut-o, dar am simțit că trebuie. M-am dus cu inimă cu tot și m-am făcut că uit ce a greșit. Și crede-mă că le-a făcut pe toate.
Am avut și eu poate, o dată, nevoie de un umăr. Avea treabă. Până la urmă, ˝noutățile˝ nu se vrăjesc singure, nu? Atunci a fost a doua oară când mi-a venit să vomit.
Prima oară chiar mi-a ieșit. Am stat și am analizat. Ce trebuie să faci cu oamenii oarecum dependenți de tine, dar care te dau naibii când nu le e mai ești util? Absolut nimic. Singura lor pedeapsă ar fi să te întorci și să pleci. Pe bune. Fără tam-tam, fără amenințări sau certuri. Pe silent. Fără măcar să simtă.
Stai liniștit, ochii care nu se văd… NU se uită. O să te caute din nou când va avea nevoie de o vorbă de încurajare, de liniște sau pur și simplu de un om altfel. Te rog să nu te întorci. Continuă-ți drumul. Oricine merită a doua șansă. Eu o acord și pe a treia. Dar la a 12-a deja mă satur.